Skin-on-Skin

Existenta imi capata consistenta…de azi o sa numar zile de viata in locul anilor, sunt 733 de cand am vorbit prima data…
Problema este cat de des sa ne serbam…cand vorbim de ani, ne serbam la fiecare an…cand insa vobim de zile propun sa ne serbam la fiecare 10 zile si sa ne bucuram in fiecare zi.

Cand am ajuns aici, cladirea de langa biroul meu nu era o ruina. Dar au daramat-o si acum nu mai este ce era atunci. Mi s-a parut crud si foarte trist. A ramas in picioare un singur perete, care inca mai are faianta pe partea interioara, semn ca a fost candva o bucatarie sau o baie. Locul pe care fusese cladirea s-a aglomerat de lucruri inutile. Intr-o zi am vazut un baietas care demonta un ceas de perete cu ciocanul. Crestea iarba. Nu stiu de unde apare viata in locuri atat de dezolante.

Astazi este ziua noastra. A fost o zi frumoasa, calduroasa, de plaja. Chiar a fost muuuulta lume pe plaja. Doar am fost martora, nu am putut merge. Ce am facut eu? Am scris o scrisoare. Pe care nu am trimis-o. Am fost la salon si am rezervat o masa pentru pranzul de maine intr-un restaurant cu specific italian. Am probat o jacheta de piele si am dansat cu ea in fata unei oglinzi din Bershka. Si am cumparat-o, dansa bine.

In timp, terenul a fost cumparat de o firma de constructii; si-a anuntat preturile pentru noile apartamente, dar nu le putea cumpara nimeni. Dupa o vreme, au scos din poza de reclama piscina si duduia cu tot cu sezlong si au coborat preturile. Mi s-a parut crud si foarte trist. Am auzit ca s-au vandut. Toate.

Am iesit pe seara sa ma plimb putin pe faleza. O femeie batrana care isi plimba catelul mi-a daruit doua bilete pentru circul de maine. Un circ care vine sa viziteze orasul nostru. Am doua bilete si voi merge, totusi, singura. Asta da, mi se pare crud si foarte trist…

in multimea de fetze mohorate de pe strada, si priviri abatute, se aud glasuri de copii veseli…ii vad alergand fara niciun fel de griji si imi aduc aminte cand fugeam de acasa la fotbal cu baietii, sau cand in liceu ne strangeam noaptea in jurul zgomotului de chitara, sau cand jucam sah de dimineata pana seara uneori fara sa mancam nimic.

Imi aduc aminte de prima “dargoste” cand eram la grupa mica, la gradi, si dezastrul cauzat de prima iubire…imi aduc aminte ca cea mai mare dezamagire a copilarie era cand nu aveam loc in echipa de fotbal sau ca mancam bataie la sah.

Ma bucur ca inca zambesc cand merg pe strada…si nu am privirea infipta in pamant, ma bucur ca uneori chiar cant, chiar daca imi e dor de tine.

Vedeam lumea prin ochii tai. Iti cunosteam fiecare tricou si toate pixurile cu care faceai calcule. Fiecare pata de tristete din visele tale era seducatoare. As fi vrut sa-ti strecor in geamantan, cadou, pui galbeni de gaina, vii si pufosi. Sa-i gasesti cand ajungi la destinatie, pipaind cu mina dupa vreo haina. Ti-as fi dat oricind, daca ai fi vrut, o esarfa de-a mea parfumata. Ti-as fi impletit un pulover din venele mele. Ma perpeleam dupa tine, zau!

Cred ca am sa te iubesc mult astea doua zile. Atat de mult incat lumea va incepe sa se urasca. Astazi mi-am pus o rochita rosie si sandale in aceeasi culoare a pasiunii ca sa fiu o fata frumoasa. O fata frumoasa ca acelea care cad din cer atunci cand te rogi: Vreau o fata frumoasa, te rog, o fata frumoasa!

Si am avut noroc. Un noroc despre care nimeni nu iti spune ca exista atunci cand esti mica, doar ca sa nu te increzi prea mult in el.

Ador primele secunde ale diminetii pentru ca atunci nu am nici o problema. Ma refer exact la momentul in care deschid ochii. Nici dimineata zilei in care va scriu nu a facut exceptie.

Cum am deschis ochii am inceput sa imi fac planuri care au de-a face cu tine. Am vrut atunci sa imi strang pumnul, ca nimic din ceea ce am reusit sa am din tine sa nu imi scape. A fost o senzatie unica pe care nu am mai incercat-o de multa vreme.

Imi servesc singura ceaiul de la ora 5 si dupa-amiaza devine interminabila.

Cum au trecut primele secunde ale diminetii am realizat ca nu sunt imuna problemelor.

Ma simt intrusa in multe locuri, dar sunt amabila cu oamenii si colaborez cu ai mei colegi, desi relatiile-mi sociale s-au diminuat considerabil si gandesc, dar in interiorul meu. Ma simt impunatoare si am nevoie de timp pe care sper sa il castig intr-o cada cu spuma, cu tine. Imi spui ca ma vei numi presedinta tuturor starilor. Starilor tale. De spirit. Si e cel mai frumos lucru care mi s-a spus in ultima saptamana.

Unde este casa aceea? Cu ferestre luminoase, cu refugiul ei, cu lecturile complicate, cu o masinuta de sticla prafuita, cu oglinda originala din dus? Ia-ma, cred ca e casa ta. E ca piata care nu apare pe harta. Stii, exact ca in seara asta cand fata cu blugii albi s-a apropiat de tine cu un plan al orasului in mana si te-a intrebat unde gaseste parculetul nostru. Si tu i-ai raspuns firesc: E unicul parculet care nu apare pe harta.

Mai sunt doua ore. Ce lunga mi se pare viata!

Imi plac barbatii atractivi pentru ca sunt asa. E o virtute. Nu se poate masura o comoara prin aurul pe care il ascunde. Nici un secret pentru misterul pe care il gazduieste. E sau nu e.

Am senzatia ca totul se poate contamina si altera. As lua bucati din viata mea si le-as duce intr-un loc sigur, sa fie pazite de orice calamitate.

Te-as lua pe tine cu casa ta cu tot si cu strazile care o inconjoara. As lua cateii si padurile prin care adora sa alerge. As lua plaja din vara asta si restaurantul Sirena. Cate lucruri… Iesim maine la prima ora. Plec sa fac bagajele.

Atat deocamdata.

“Tot ce e mediocru in viata mea se datoreaza prejudecatii ca in viata e bine sa fii “intelept” in orice imprejurare. In fond, ce ne recomanda intelepciunea? Sa fim atenti, evitand riscurile , imprudentele si excesele. Sa facem totul cu “masura”. Si tocmai aceasta “masura” o regasesc la originea tuturor regretelor mele, a pasiunilor ratate, a nebuniilor netraite. N-am avut inteligenta sau norocul de a pricepe la timp, ca adevarata “masura” a vietii unui om nu se poate obtine decat prin “lipsa de masura”, dorind “fara masura”, indraznind “fara masura”, iubind “fara masura”. Nu stiu daca aveam calitatile necesare pentru a pune in practica ideea mea (de la batranete) ca “nebuniile” sunt mai recomandabile intr-o viata (atat de scurta!) decat o intelepciune searbada si cuminte.” OCTAVIAN PALER